Cele 9 feţe ale apei vieţii

Posted: Ianuarie 21, 2015 in Uncategorized

– Faţa a patra – MÂNDRIA în tango cu ORGOLIUL

În fiecare seară, în fiecare zi, stăteau la aceeaşi masă, mereu ţinându-se de manâ, mereu cu paharele de vin în faţă şi un trandafir negru pe care el il oferea ei.

Nu conta cât stăteam, mereu ajungeau înaintea mea acolo, mereu plecau după mine. Cel mai interesant lucru mi se părea cum de fiecare dată nu îşi vorbeau pe perioada petrecută în restaurant. De ce?

Într-un moment de fascinaţie totală, fără să realizez, m-am ridicat de la masă şi am început să înaintez spre acele persoane ce se ascundeau în fiecare zi, de când eu mă mutasem în oraş, în spatele tăcerii, la masa din capătul restaurantului. Nu realizam dacă era din cauza adrenalinei, dar parcă nu se mai termina odată distanta de la masa mea până la a lor. Să îmi fi fost frică? Sincer, sunt un agent de vânzări, mă pricep să vorbesc cu oamenii. De ce mi-ar fi frică? Am întâlnit tot felul de sacrificii ale Durexului. Un bătrân de 80 de ani a vrut să mă lovească cu bâta săptămâna trecută. Am vrut să îi spun că e cam bătrân să ridice aşa o bată, poate face hernie de disc. L-am întrebat dacă are nevoie de ajutor, în nesimţirea mea. Recunosc şi asta, sunt un mare nesimţit, dar sincer, cine nu e în lumea asta?

Ajunsesem la masă.

Am tras scaunul având grijă să scoată scârtâitul specific de „copii, vedeţi că mă aşez aici”, dar fetele lor nu se mişcară. Am dat din umeri inocent şi m-am aşezat la masă.

I-am făcut semn chelneriţei să îmi aducă o cafea.

Deja devenisem dezinvolt. Nu mă mai interesa. Mi-am scos din buzunar pachetul de ţigări. Mi-am aprins o ţigară deja gândindu-mă la ce fel de probleme mi-ar mai putea aduce cele două entităţi din faţa mea. Mă avertizase Viciul… dar nu mi-a spus că vor veni doi de data asta… Trebuie să improvizez. Mă săturasem să îmi pregătesc un plan care mai apoi să fie spulberat. Să rup eu tăcerea? Sunt în mare dezavantaj… Îi priveam pe amândoi.

El era un bărbat de vreo 40 de ani, îmbrăcat la patru ace, pufăind un trabuc ce părea destul de scump, cu o faţă aspră şi plină de gheaţă şi funingine. Totuşi, zâmbetul lui de hienă îmi impunea o antiteză greu de acceptat. Ea era îmbrăcată într-o rochie roşie mulată şi scurtă. Tocuri de 14. Blond închis, sau cum spunea o prietenă, o furtună de păr nisipiu. Era foarte atent şi frumos aranjată cu trafaletul pe faţă. Avea un cur mai impunător ca pieptul tipului. Nu prea avea sâni. Se juca cu o acadea. De cireşe. Ambalajul ei era încă pe masă.

Ce vrei?, întrebă tipul.

Deci aşa aveţi de gând să jucaţi? Faceţi pe nedumeriţii îndrăgostiţi? Ok.. hai să va arăt cum se joacă jocul asta, copilaşi.

Să vă omor.

Începuse să râdă. Ea mă privea apăsat.

Tu?

Eu.

Ai idee cine suntem noi?

Nu, totuşi nu mă opreşte asta din a va omorî.

Bătu cu pumnul în masă şi ridicându-se în picioare, îşi umflase pieptul mai rău că un cocoş între găini playboy.

Eu sunt buzduganul celor mai mari zmei de oriunde! Eu sunt fulgerul şi tunetul în cele mai rele zile ale lor! Eu sunt cel ce e râvnit şi dorit dintre toţi! Eu sunt viitorul, trecutul şi prezentul în cele mai mici detalii! Eu sunt Mândria în persoană şi în faţa mea ai să ÎNGENUNCHEZI!

 

Şi domnişoara este? am spus eu zâmbind către dotată.

Nu spuse nimic. Continuă să îşi lingă acadeaua cu cireşe şi să mă privească din ce în ce mai seducător. Poate că nu trebuia să o omor şi pe ea neapărat…

Ea e dragostea mea fără de care nu aş putea să trăiesc! Este trandafirul meu negru şi amărui! Ea este liniştea mea ascuţită! Ea e Orgoliul tău şi-al tuturor!

 

I-auzi… poate o să vreau să folosesc puţin orgoliul asta.

Cum îndrăzneşti să fii fără lipsă de respect în faţa mândriei pure?!

Mândra bea şi chefuieşte, mândrul tace şi plăteşte. Porverb românesc băiete. Eu zic să stai jos şi să taci. Ţi-am văzut cu toţii costumul.

 

Se uită uimit la mine şi se aşeză. Mergea. Într-un final reuşisem să preiau cârma. O, şi ce frumoasă va fi croaziera… mai frumoasă decât cea de pe Titanic. Brusc, am simţit cum ceva îmi atingea piciorul… m-am uitat subtil sub masă. Ea era… piciorul ei, mai exact… urca încet printre picioarele mele. I-am zâmbit şi m-am întors la barosanul în scutec.

Deci… cum vrei să facem?

Ce să facem?

Păi cum o terminăm?

Nu-mi venea să cred… deci domnişoara avea şi ea glăscior? Devenea interesant.

Nu înţelegi? Nu mai ai cum să scapi… nu ne poţi învinge la joc. Noi suntem mai speciali, după cum ai observat. Nu avem aceeaşi schemă ca ceilalţi. Nu îţi vom propune un târg. De ce? Pentru că pur şi simplu suntem prea buni în ceea ce facem. Nu mai avem nevoie să respectăm regurile. Ne place să ne jucăm de-a mâţa şi şoarecele. Şi ghici cine e şoarecele în poveste?

 

Tăceam. Continuăm să trag din ţigară.

Eşti terminat.

M-am aplecat peste masă către faţa ei şi am suflat fumul din plămâni în ochii ei.

Vrei să-ţi spun ceva? Orgoliul e de multe ori asemănat cu prostia. Eşti sigură că eşti ce crezi?

Barosanul voia să schiţeze un gest de eroism, dar i-am prins intenţia şi m-am întors spre el.

Tu, băiete, stai calm, că vin şi la tine imediat.

Ea îmi arunca priviri de gheaţă. Le simţeam până în măduva spinării. Mi se făcuse pielea de găină.

Ok… aşa să fie. M-am ridicat în picioare. Am tras adânc fumul de ţigară în plămâni şi am suflat spre tavan, deschizând ochii. Următoarea secundă masa fusese lovită cu forţă de pumnul meu.

Vreţi să ne jucăm? Hă? Aveţi chef de joacă? Hai să ne jucăm. Nu aveţi idee cine sunt eu! Credeţi că doar pentru că citiţi gânduri şi restul vă puteţi bate joc de mine? Nu puteţi, ei bine! Sunt mai deştept ca voi! Mai rapid! Credeţi că dacă mă omorâţi aţi terminat-o cu mine? Eu nu prea cred! Dar ştiu ceva în care cred! Le spune fantome, blasfemiilor!

Începusem să simt cum pielea mă ardea. Îmi venea să îmi sfâşii carnea de pe mine. Voiam să îi omor. Să le văd sângele sărind pe pereţi şi împrăştiindu-se pe masă şi în vinul lor. Voiam să le pot rupe fiecare deget şi să le ţin numărătoarea cu un bisturiu pe pieptul fiecăruia. Nu voiam să lipsească nici lămâia din poveste! Oh, nu! Cum ar fi posibil?

Am să vă sfărâm oasele şi sufletele! Am să va bântui cele mai adanci coşmaruri şi am să vă distrug fericirea prin cele mai josnice şi fără scrupule mijloace!

Oare înnebuneam? DA! ŞI ÎMI PLĂCEA!

Am să vă mângâi pielea cu sârmă ghimpată şi am să vă îndulcesc sângele cu sare şi oţet!Am să vă epilez mâinile şi picioarele de trup şi am să vă pun să număraţi secundele până vă cresc altele în loc! Am să vă tăi ploapele că să puteţi să vă odihniţi mai bine decât oricine. Am să o violez pe dragostea ta stupidă de faţă cu ţine, băiatule! Şi tu ai să priveşti neajutorat! M-am săturat de asta! M-AM SĂTURAT DE VOI! NU MAI VREAU SĂ VĂ VĂD! NU MAI VREAU SĂ MĂ TREZESC FĂRĂ SĂ ŞTIU SAU FĂRĂ SĂ VREAU AICI! CE E CU RESTAURANTUL ASTA? VREAU DOAR SĂ MĂNÂNC LINIŞTIT FĂRĂ SĂ VĂD CIUDAŢI LA ALTE MESE! Dar stai… de ce să nu fac asta acum? am zis cu glas încet, aproape şoptit către Orgoliu.

În câteva secunde am scos din buzunarul gecii gazul Zippo. A fost nevoie de un singur jet pe lungul rochiei. De asta şi de chiştocul de ţigară pe care l-am aruncat printre urletele ei disperate şi mâinile ce încercau să o salveze, ale frumosului pieptos. Priveam cum  dansa pe ritmul focului. Mândria începuse să plângă neputincios lângă ea. Rochia luase foc prea repede ca el să o poată salva. Păcat că îşi băuse vinul între timp… poate ar fi stins focul cu el.

Băiete, lacrimile tale nu sunt suficiente să stingă focul orgolios. Erai doar o slugă… ai putea chiar să îmi mulţumeşti.

 

Nu răspunse. Probabil era prea distrus.

Poţi rezista fără ea. O persoană poate fi mândră, fără să aibă pic de orgoliu. E din Mândrie şi prejudecată. Ai auzit? E cu tine filmul asta.

 

I-am întors spatele şi am plecat. I-am zis că îi voi omorî. Pe unul fizic, pe altul sufleteşte. Tot morţi sunt acum.

Lua-i-ar dracu…

4413331703_57d3d5f647

Anunțuri

Cele 9 feţe ale apei vieţii

Posted: Ianuarie 14, 2015 in Uncategorized

– Faţa a treia – VICIUL

În fiecare seară, în fiecare zi, stătea la aceeaşi masă, mereu cu ziarul în mâna, mereu cu paharul de vodka în faţă şi un pachet de ţigări Chesterfield albastru nedesfăcut.

Nu conta cât stăteam, mereu ajungea înaintea mea acolo, mereu pleca după mine. . Cel mai interesant lucru mi se părea cum de fiecare dată citea ziarul cu susul în jos. De ce?

Într-un moment de fascinaţie totală, fără să realizez, m-am ridicat de la masă şi am început să înaintez spre acea persoană ce se ascundea în fiecare zi, de când eu mă mutasem în oraş, în spatele ziarului, la masa din capătul restaurantului. Nu realizam dacă era din cauza adrenalinei, dar parcă nu se mai termina odată distanta de la masa mea până la a lui. Să îmi fi fost frică? Sincer, sunt un agent de vânzări, mă pricep să vorbesc cu oamenii. De ce mi-ar fi frică? Am întâlnit tot felul de sacrificii ale Durexului. Un bătrân de 80 de ani a vrut să mă lovească cu bâta săptămâna trecută. Am vrut să îi spun că e cam bătrân să ridice aşa o bată, poate face hernie de disc. L-am întrebat dacă are nevoie de ajutor, în nesimţirea mea. Recunosc şi asta, sunt un mare nesimţit, dar sincer, cine nu e în lumea asta?

Ajunsesem la masă.

Am tras scaunul având grijă să scoată scârtâitul specific de „nenea vezi că mă aşez aici”, dar ziarul nu se mişcă. Am dat din umeri inocent şi m-am aşezat la masă.

I-am făcut semn chelneriţei să îmi aducă o cafea.

Deja mă cam enerva situaţia asta. Iar mă aflam la masa morţii mele întârziate. Devenisem nebun? Visam? Imposibil. Mă ciupisem de nenumărate ori… mă arsesem şi cu bricheta… că veni vorba. Am întins mâna la buzunarul unde se odihnea pachetul meu de ţigări. Aparent se odihnea în pace… nu mai aveam ţigări. Nasol.

Încercam să îmi păstrez calmul… încercam să învăţ din celelalte exepriente… să ajung să îi bat la propriul lor joc. Învăţasem şmecheria. Începeau prin a mă învolbura total, prin a mă scoate din realitatea mea, că mai apoi să îmi ofere un târg din care eu aş fi ieşit mort. Eu sau familia mea. Chiar mă întrebam… cine avea să fie de dată asta? Deja vorbisem cu Moartea şi cu Sinele… ce urma? Doamne sunt nebun? Uite la ce am ajuns să mă gândesc… dacă doar visez.

Nu visezi.

Ok, deci începea. Vocea părea fermă, că a unui tânăr de vreo 25 de ani. Da da, nu mai pic în capcana asta.

E fumată băiete. Poţi să te opreşti.

Din?

Cum bănuiam… acele răspunsuri şi întrebări extrem de simpliste.

Din toată şmecheria asta de doi lei.

Îşi dăduse ziarul la o parte… deja? Era prea devreme… nu e bine… ieşea din tiparele obişnuite. Chiar era un tânăr. Avea un zâmbet alb, mai alb decât a comis voiajorilor, uşor forţat că al martorilor lui Iehova. Parfumul lui mă izbise din plin de parcă ziarul îl ţinea înlănţuit. Armani. Clasic.

Mă scuzaţi dacă prezenţa mea în această încăpere a condus la a vă prost dispune domnule.

Fatală. Mă blocase. Credeam că mi-am făcut temele.

Cum te cheamă băiete?

Viciul, spuse rânjind.

Deci aşa stătea treaba… dar cum? Adică nu avea degete galbene de la prea mult fumat, nu părea disperat după băutură din moment ce paharul cu vodka era neatins. Nu se legau… avea mânecile de la cămaşa sport ridicate… nu erau urme de înţepături… îşi făcea oare în venele de la picioare? Bă ce naiba? Nu avea faţa trasă… arăta mai sănătos decât un japonez. Vlăstar.

Şi? Ce vrei de la mine?

Eu? Dumneata te-ai aşezat aici maestre.

Intram în aceeaşi buclă… iar mă repetam. Mai pusesem întrebarea asta.

Aşa e. Ok, hai să-ţi fac jocul. Ştii bine că trebuia să mă aşez aici. Ştii bine că trebuia să începem discuţia. Tu îmi vei oferi un târg… eu voi muri. Mă înşel?

Da.

Ok… îmi explică şi mie cineva ce se întâmplă? Băiatul asta nu are experienţă sau ce? Nu a citit scenariul? Simt că înebunesc…

Altceva amice?

Observasem că devenea din ce în ce mai formal… şi zâmbetul îi scădea de asemenea.

Nu… nu înţeleg ce se întâmplă… de ce eşti aşa? Nu te potriveşti tipologiei lor.. nici măcar numelui tău.

Pardon?

Eşti Viciul… dar nu văd ampreta lor asupra ta.

Ar trebui?

Da normal.

De ce?

Pentru că de asta se numeşte viciu.

Ia zi tataie… dacă eşti aşa deştept… ce e ăla viciu?

Ce?

 Viciu… ce ai auzit tu că înseamnă?

Un lucru care îţi provoacă rău şi dependenţă… de care nu te poţi lăsa.

Vai dar ce bine documentat eşti tu. Păi şi bade… eu de ce nu am nici o urmă de boală?

 Păi asta nu înţeleg…

 Păi pentru că nu fumez şi nu beau şi nu mă droghez prostule!

Păi şi de ce Dumnezeu te mai cheamă aşa?

Păi, păi, păi. Ce atâta cu „păi” ăsta? Nu ai definiţie obiectivă pentru viciu fraiere. E mai subiectivă decât prostia ta. Fiecare om îşi creează obiceiurile… şi le alege, după care le numeşte pe unele vicii. Din punctul meu de vedere totul e un viciu, până şi o maşină.

Şi dacă n-am nevoie de ea?

Hai nu zău.. că dacă îţi dau o maşină şi îţi plătesc plinul la ea toată viaţa, te superi pe mine şi nu-mi mai vorbeşti nu?

Nu…

Vezi? Ce ziceai că trebuie să fac? Să te omor? Şi dacă nu vreau asta? De ce să mă introduc într-un tipar? De ce să nu-mi creez eu unul?

 Ştiu că eşti un fals… ca toţi ceilalţi… va ascundeţi în spatele a ceva ce nu sunteţi. Am înţeles… aşa se face acum… dar te cam pierzi în asta… tu şi restul. Îţi dau un sfat, încearcă să porţi un voal… nu o mască.

De ce citeai ziarul cu susul în jos?

Fiecare face ce vrea. Simplu. De ce trebuie să judeci? Judecă asta! spuse el arătându-mi degetul mijlociu.

Mă stăpâneam… sincer, acel tânăr mă intimida chiar foarte rău… plus că eram sigur că şi el mă va omorî.

Nu voi face asta.

Oh, da… uitasem… puteau să îmi citească gândurile… cum de nu îmi amintisem asta?


E de la parfum, rânji el.

Nu ştiam ce să mai zic.

Nu mai fi tristut puştiu’… uite… eu am nişte treabă, mi-a făcut plăcere.

Ce? Stai puţin! Atât? Fără ameninţări.. fără să mă omorî? Fără târguri?

Nu am niciuna din intentile pe care le-ai enumerat. Parca iti doresti sa mori. Dar îţi pot oferi privilegiul de a fi lămurit.

Doar pentru că tu îţi creezi o rutină, un tipar… nu înseamnă că mereu va fi aşa. Nu ai de unde să ştii ce se va schimba. Totul se poate destrăma într-o fracţiune de secundă. De ce nu te omor? Pentru că nu vreau. Poţi să o iei că pe o pauză, spuse el bătându-mă uşor pe umeri. Ai nevoie de ea. Ceilalţi nu o să fie aşa îngăduitori cu tine. Da, exact, eşti abia la început de drum.

Nu-ţi iei pachetul de ţigări şi paharul?

Sunt pentru tine. Relaxeăza-te!

Ieşi din restaurant intr-un pas alert.

Am întins mâna şi am ridicat pachetul de ţigări. M-am uitat la ambalaj: „Fumatul poate să ucidă”, mai jos cu litere mici scria:

„Tu decizi dacă ai sau nu încredere. Pup, al tau Viciu!”

meh-ro1207-1

Cele 9 feţe ale apei vieţii

Posted: Octombrie 29, 2014 in Uncategorized

-Fața a doua – SINELE

În fiecare seară, în fiecare zi, stătea la aceeaşi masă, mereu cu ziarul în mâna, mereu cu ceaiul în faţă şi un pahar cu Pepsi, în care punea o felie de lămâie, de cum era adus de chelneriţă.

Nu conta cât stăteam, mereu ajungea înaintea mea acolo, mereu pleca după mine. Nu conta că era seară, el tot îşi lua ceai. Cel mai interesant lucru mi se părea cum de fiecare dată citea ziarul de la ultima pagină la prima. De ce?

Într-un moment de fascinaţie totală, fără să realizez, m-am ridicat de la masă şi am început să înaintez spre acea persoană ce se ascundea în fiecare zi, de când eu mă mutasem în oraş, în spatele ziarului, la masă din capătul restaurantului. Nu realizam dacă era din cauza adrenalinei, dar parcă nu se mai termina odată distanţa de la masa mea până la a lui. Să îmi fi fost frică? Sincer, sunt un agent de vânzări, mă pricep să vorbesc cu oamenii. De ce mi-ar fi frică? Am întâlnit tot felul de sacrificii ale Durexului. Un bătrân de 80 de ani a vrut să mă lovească cu bâtă săptămâna trecută. Am vrut să îi spun că e cam bătrân să ridice aşa o bată, poate face hernie de disc. L-am întrebat dacă are nevoie de ajutor, în nesimţirea mea. Recunosc şi asta, sunt un mare nesimţit, dar sincer, cine nu e în lumea asta?

Ajunsesem la masă.

Am tras scaunul având grijă să scoată scârtâitul specific de „nenea vezi că mă aşez aici”, dar

ziarul nu se mişcă. Am dat din umeri inocent şi m-am aşezat la masă. I-am făcut semn chelneriţei să îmi aducă o cafea.

Am întins mâna spre buzunarul unde, ştiam că se odihnea pachetul meu de ţigări. L-am scos şi am obsevat că nu mai aveam ţigări. Trist.

Avea costum alb. Îmi dădeam seama pentru că vedeam mânecile sacoului pe lateralele ziarului. Nu dădea impresia că avea să îmi spună ceva. Brusc… mă calmasem, nu mai eram agitat absolut deloc. Mă simţeam bine. Mă simţeam fericit. Foarte fericit. Mă simţeam… în pielea mea.

Deci?

Nu mă steptam să fie el, cel care pornea discuţia. În orice caz, avea o voce caldă… şi în acelaşi timp izbitor de cunoscută. Cine era?

Deci ce?

Ce va fi? Bună seara sau noapte bună?

Nu prea înţeleg unde baţi..

Rămâi sau pleci?

Din moment ce m-am aşezat la masa ta fără să te întreb nimic înseamnă că am..

Tupeu.

Îţi place să fii direct ai?

Ţie îţi place să fii aşa.

De unde ai tu habar cum îmi place mie să fiu? Nu ai nici cea mai mică idee cine sunt.

Nu aş fi aşa sigur.

 

Cred că dacă aş fi avut o oglindă în faţă, aş fi observat cum faţa mea devenea albă. Ce puteai răspunde la asta? Mă urmărise? Ar fi avut logică de ce era mereu în restaurant înainte să vin eu, până după ce plecam.

E meseria mea să fiu sigur.

Ştiu.

Ce? Ce mama mă-sii mai ştii acum?

Că eşti agent de vânzări? Da, da ştiu. Vrei să afli cum am ghicit asta? Nu am ghicit. Am dedus.

Cum?

Eşti un om care vine în fiecare zi să cineze aici, în acelaşi timp, în fiecare duminică tu cinezi îmbrăcat la costum şi citeşti ziarul bursei şi al finanţelor. Astfel, pot deduce în mod deschis, că nu poţi fi afacerist din moment ce aceştia nu lucrează duminica. Singura opţiune rămâne o meserie în care trebuie să ghidezi lumea, uneori având discuţii cu ei acasă la dânşii, sau la locul licitaţiei, respectiv vânzării. Cum oamenii care sunt ţintiţi de către voi, agenţii de vânzare, sunt afaceriştii de succes… nu poţi lucra decât în week-end. În special duminica.

 

Schiţasem un zâmbet forţat. Era isteţ. Dar şi eu eram.

E duminică.

Exact.

Şi sunt îmbrăcat în trenning.

Brusc am sesizat mişcare în spatele ziarului… asta era, aveam să văd cine se ascundea, cine probabil mă urmarea de ceva timp dacă reuşise să afle atâtea despre mine. Putea să fie concurenţa. Timis probabil să mă sperie, sau să îmi ofere vreo propunere din care aş ieşi în defavoare. Hai frumosule, arată-ţi faţa. Stai ce? Am simţit o apăsare pe piciorul drept. Mă calca? Ce era cu omul ăsta?

Interesantă încercarea. Totuşi, având în vedere rigizitatea încălţărilor şi forma ascuţită la vârf, nu cred că cineva ar purta pantofi la trenning, nu? Totuşi ai puncte în plus. E chiar marcantă disperarea ta de a afla cine sunt.

Nu crezi că e puţin cam logic? După tot ce mi-ai spus despre mine până acum?

A fost pură deducţie. Bineînţeles că eu pot să mint acum. Caz în care aş putea într-adevăr să fiu un urmăritor de al tău. Ştiu cât cheltuieşti pe zi în acest restaurant… astfel ştiu că ai un buget destul de plinuţ. Îţi dau dreptate, la fel şi fricii tale. Aş putea vrea să te omor.

 

Dacă mai înainte eram alb… acum varul era curcubeu pe lângă faţa mea.

Aş putea să îţi smulg pur şi simplu ziarul din faţă. Realizezi nu?

Ai putea. La fel de bine eu aş putea ţine o armă îndreptată chiar în acest moment spre tine. Cine ştie? Poate sunt un nebun scăpat din spital.

Asta e premeditare deja… nu eşti nebun.

Psihopat.

Idiot.

Întrebarea e, cine eşti tu?

Oh serios… mă întrebi asta după ce mi-ai dovedit că ştii şi ce culoare au chiloţii mei din miercurile ploioase?

Eşti foarte măcinat. O simt. Aş putea să te ajut.

 

Întinse mâna după paharul de Pepsi cu lămâie şi bau o gură în spatele ziarului.

Cum?

Sunt, întâmplător, din acelaşi domeniu că şi tine. Hai să vorbim… ca de la afacerist la afacerist. Ce zici?

Ieri am murit.

Şi asta e un început, deşi nu este unul deloc vesel.

Tu erai aici, în acelaşi loc. Doar că erai Moartea. M-ai făcut să îmi pierd ani din viaţă, punându-ţi întrebări despre tine. Întrebări la care răspundeai cu minciuni. Minciuni fără noimă. Doar ca eu să mă simt indignat şi să continui cu întrebările.

Era vis?

Da. Adică, altfel nu pot explica de ce sunt aici.

Ţi-e frică că ai avut o viziune şi se va întâmpla la fel?

Da.

Nu sunt Moartea şi cu siguranţă nu te-aş omorî. Nu aici. Ar fi stupid. Numai un prost ar face atât tam tam în mijlocul unui restaurant.

Sau Moartea.

Povesteşte-mi despre ea.

Citeşte ziarul de cu o zi în urmă, are o brichetă cu o coasă pe ea..

Stai… o brichetă cu o coasă pe ea?

Da, a zis că e o Moarte modernă.

A început să radă isteric.

Serios… haide, te rog eu. Cum te-a omorât?

M-a pus să beau dintr-un pahar cu apă otrăvită.

Încrederea e scumpă în orice aspect, sau circumstanţe.

Ştiu, cel puţin acum.

Să vedem… bea din ceaşca cu ceai.

Ce?

Ce ai auzit.

Nu fac asta. Nu am încredere în tine.

Vrei să spui că nu ai încredere în tine.

 

Îşi dăduse la o parte ziarul. Acum înţelesese de ce i se părea cunoscută vocea. Parcă se privea în oglindă. Încremenise. Totul avea logică acum. De asta citea ziarul de la ultima pagină la prima… era opusul lui într-un fel paralel. Asta însemna că trebuia să fie bun. Adică el ştia foarte bine cât de egoist, lăudăros şi rău era. Totodată avea şi foarte mult orgoliu… voia să bea… să îi dovedească că nu îi e frică de el însuşi, că are încredere în el.

Brusc oglindirea lua şi ea o gură din ceaşca cu ceai privindu-l drept în ochi. Asta era, dacă şi el băuse putea să o facă liniştit.

Ok, spuse agentul de vanzari, luând o gură din ceaşca de ceai.

Vezi? A fost aşa greu?

 

Zâmbi stamb şi pieziş.

Acum… ideea e că tot la aceeaşi poveste ajungem.

Ce?

Brusc realiza că buzele i se mişcau foarte greu… paralizau… la fel şi limba. Nu se putea întâmpla asta. Dar? Băuse şi el.

Da ştiu… am băut şi eu… doar că ideea e următoarea: în acest ceai, am pus un somnifer incredibil de puternic. E făcut în aşa fel încât să omoare oamenii aflaţi în stadiu grav de cancer, prin inducere înceată în comă. Eu nu am să păţesc nimic. De ce? Pentru că există o substanţă care anulează somniferul… cofeina în contact cu vitamina C. Exact… paharul cu Pepsi şi lămâie. Ce pot spune… chiar îmi pare rău… dar trebuia să se întâmple asta. Eşti un om mult prea egoist… în lume trebuie să existe echilibru. De aia sunt eu aici. Să îţi iau locul. Având în vedere că sunt partea ta pozitivă, voi echilibra totul. Nu-ţi fă griji, am să am grijă de familia ta. N-ai idee cât de drăgăstos sunt.

 

Bau restul paharului de Pepsi cu lămâie, se ridică, făcu o plecăciune şi se îndreptă spre ieşire. În spatele lui chelneriţele sunau printre ţipete la 112. Avea să fie multă mizerie acolo. Ieşi în faţa restaurantului. Privi cerul. Ura noaptea.

Pe un afiş publicitar de pe blocul alăturat scria : ”Cine se uită în afară, visează; cine se uită în interior, se trezeşte” C. G. Jung

Să se trezească după ceaiul ăla şi mai vorbim.

1411385818bb02fc84

Cele 9 feţe ale apei vieţii

Posted: Octombrie 28, 2014 in Uncategorized

– Fața întâi – MOARTEA

În fiecare seară, în fiecare zi, stătea la aceeaşi masă, mereu cu ziarul în mâna, mereu cu cafeaua în faţă şi un pahar cu apă, în care punea o pastilă de calciu de cum era adus de chelneriţă.

Nu conta cât stăteam, mereu ajungea înaintea mea acolo, mereu pleca după mine. Nu conta că era seară, el tot îşi lua cafea. Cel mai interesant lucru mi se părea cum de fiecare dată citea ziarul de cu o zi în urmă. De ce?

Într-un moment de fascinaţie totală, fără să realizez, m-am ridicat de la masă şi am început să înaintez spre acea persoană ce se ascundea în fiecare zi, de când eu mă mutasem în oraş, în spatele ziarului, la masa din capătul restaurantului. Nu realizam dacă era din cauza adrenalinei, dar parcă nu se mai termina odată distanţă de la masă mea până la a lui. Să îmi fi fost frică? Sincer, sunt un agent de vânzări, mă pricep să vorbesc cu oamenii. De ce mi-ar fi frică? Am întâlnit tot felul de sacrificii ale Durexului. Un bătrân de 80 de ani a vrut să mă lovească cu bata săptămâna trecută. Am vrut să îi spun că e cam bătrân să ridice aşa o bată, poate face hernie de disc. L-am întrebat dacă are nevoie de ajutor, în nesimţirea mea. Recunosc şi asta, sunt un mare nesimţit, dar sincer, cine nu e în lumea asta?

Ajunsesem la masă.

Am tras scaunul având grijă să scoată scârtâitul specific de „nenea vezi că mă aşez aici”, dar ziarul nu se mişcă. Am dat din umeri inocent şi m-am aşezat la masă. I-am făcut semn chelneriţei să îmi aducă o cafea.

Mi-am scos o ţigară şi am început să mă scotocesc prin toate buzunarele de brichetă. Mi-am întors privirea spre masa de unde plecasem.. o uitasem acolo. Băga-mi-aş.

E lângă paharul cu apă.

M-am uitat lângă pahar şi am sustras cu tenacitate bricheta neagră cu o coasă desenată pe ea.

Mulţumesc, am răspuns eu înconjurat de un nor de fum mort.

Au urmat minute bune de… nu pot spune de priviri ucigătoare, pentru că eu priveam prima pagină de ziar şi respectiv ultima… deja citisem titlurile respective de pe ambele pagini… şi fusese o provocare să le citesc pe cele de pe ultima pagină având în vedere poziţia ei. Acum aşteptam. Nici măcar nu ştiam ce aşteptam. Sincer, cred că trebuia deja să fiu în drum spre casă de vreo douăzeci de minute. Stai… simt acţiune în spatele ziarului… rahat, doar a întors pagina. Glumea cumva cu mine? Îşi bătea joc? Voiam să-i văd fată măcar, nu ştiu de ce, dar simţeam că trebuie să o văd şi nu era doar pură curiozitate, trebuia!

Interesante gânduri.

Inima mi se oprise în loc. Auzise ce spusesem? Gândisem cu voce tare? Sau… putea să audă ce gândeam? Cine era tipul asta?

Oh da, aş putea citi încontinuu gândurile lui Kant ăsta. E atât de splendit.

Brusc mă linistisem. Ce era cu mine de mă panicam aşa tare? Nu stătea în firea mea aşa ceva. Vrei să ne jucăm, da? Ok, hai să ne jucăm frumosule.

Bre, vezi că e ziarul de ieri dacă nu ţi-a spus nimeni.

Ştiu.

De ce îţi iroseşti timpul cu cel de ieri? Realizezi că la fel de mult costă şi cel de azi nu?

Da.

Tipul asta chiar îşi bătea joc de mine.

Ai de gând să îmi dai răspunsuri monosilabice la fiecare întrebare a mea?

Poate.

Oficial, tipul asta mă călca pe nervi deja şi pe lângă asta, cafeaua nu mai avea gust şi mi se făcuse şi un frig teribil. Ultima picătură.

Cred, că ai putea face rost măcar de la strămoşii tăi, dacă nu de la dumitale, de puţin respect faţă de un om, care fără să te cunoască se aşează la masa ta.

Din câte îmi aduc eu aminte, tu ai venit şi te-ai aşezat la masa la care, cum ai spus chiar tu mai devreme, eu deja şedeam.

Knockout. De ce mă enervasem aşa cumplit? Transpirasem… sunt agent de vânzări, ar trebui să ştiu să îmi menţin calmul… tipul asta mă făcuse să îmi pierd calmul din trei cuvinte rostite. Cine era? Ce voia? Mă lovise un sentiment… dacă el nu voia nimic? Eu venisem la el… avea dreptate, cât de ciudat arătăm? Un om care se aşează la masa ta, fără nici o grijă. Nu îmi amintesc nici măcar să fi spus bună seara sau ceva. Parcă fusesem tras acolo. Ispitit să mă aşez la masă cu el.

Uite cum facem, îţi plac târgurile nu? Modul tău de a vorbi te da de gol, pun pariu că eşti angajat la relaţii cu oamenii sau la vreo agenţie de vânzări, turism.

Ceva îmi spunea să nu accept, dar până la urmă de ce nu? Doar sunt obişnuit cu târgurile.

Da, îmi plac.

Hai să facem unu ok?

Ok.

Tu îmi vei pune câte o întrebare, iar eu pentru fiecare răspuns îţi voi lua câte un an din viaţă, din anii care ţi-au mai rămas.

Ce spusese? Ani din viată mea? Oricum nu am zis că accept.

Nu accept.

Ai acceptat deja când ai spus că facem târgul… dacă erai un agent de vânzări bun ai fi întrebat care sunt condiţiile. Nu cu asta te ocupi?

Nu-mi vine să cred, mă bătea cu propiile mele reguli. Oricum, probabil la final aveam să aflu că e vreun nebun care nu are ce face… nu existau şanse ca ce spunea să fie adevărat.

Ok, să zicem… câte una pe rând, pentru un an la schimb da?

Vocea din spatele ziarului spusese da în timp ce mai întorcea o pagină. Ok, până la urmă am doar 37 de ani… doar nu aveam să mor în zece ani… trebuia să îmi folosesc fiecare strategie de marketing pe care o ştiam, să-l încurc, să întorc jocul în favoarea mea.

Trebuia să îmi măsor cu grijă cuvintele, să fiu atent la ce întreb.

De ce zilnic te găsesc aici?

Pentru că zilnic alegi să serveşti masa aici.

Cum spuneam, trebuia să întorc jocul în favoarea mea… deja pierdusem o întrebare degeaba. Tipul era stilat… clasic.

Numele tău este?

Oferit de părinţi, iar în unele cazuri de naşi, la evrei e oferit şi de fratele, sau sora mai mare în cazul existenţei lor.

De ce citeşti ziarul de cu o zi în urmă?

Pentru a mă informa.

Dar de ce nu îl citeşti pe cel de azi?

Pentru că am rămas în urmă cu un ziar.

De ce nu citeşti două ziare într-o zi?

Pentru că nu ştiu să citesc.

Atunci care e rostul în a mai răsfoi ziarele zi de zi?

Ţi-am mai spus… vreau să mă informez.

Dar nu ştii să citeşti… altă cale de ce nu alegi?

Nu mă las păgubaş.

Ai brichetă… dar nu fumezi, de ce?

Pentru că tu aveai nevoie de ea.

Dar de unde ştiai că am să vin la tine?

Nu ştiam.

Păi şi atunci care e rostul brichetei?

Să aprindă ţigări.

Mă fenta din ce în ce mai rău… dar nu mă mai puteam opri, simţeam cum curiozitatea mă durea dacă nu era rostită… nu puteam respiră cum trebuie. Nu mă puteam abţine..

De ce mereu cumperi o cafea, din care nu bei nici o gură?

De politeţe.

De ce cafea?

E cea mai scumpă.

Păi asta e ideea… de ce nu cumperi ceva mai ieftin?

Păi cumpăr.

Paharul cu apă… dar de ce şi cafeaua atunci?

Pentru că e scumpă, am mai răspuns la asta.

Ai mulţi bani?

N-am.

Păi şi cum plăteşti?

Nu plătesc.

Nu cred. Nu te văd chelneriţele?

Ba da.

Şi nu îţi zic nimic?

Ba da.

Nu mai înţeleg nimic.

Asta nu e o întrebare.

Ştiu, doar că nu au logică toate răspunsurile pe care mi le oferi… şi nimic nu are logică. Nu înţeleg, de ce îmi dai aşa răspunsuri vagi?

Pentru că aşa consider că trebuie să răspund.

Stai, nu… nu te-am întrebat pe tine… mă întrebam în sinele meu!

Ai spus-o cu voce tare, am răspuns cu voce tare.

Nu e corect. Ţi se pare amuzant?

Nu.

Atunci?

Cândva.

Ce?

Nu mai ştiu… cred că era un afacerist că tine.

Despre ce vorbeşti?

M-ai întrebat „atunci?”… întrebarea fiind incompletă… am dedus din perspectiva mea răspunsul… la fel şi în cazul lui „ce?”.

Fără să realizez pierdusem iar 4 întrebări. Tot mă măcinau unele însă..

De ce pui mereu calciu în apă?

Pentru oase.

Cine eşti?

Interlocutorul tău. Însă bănuiesc că vrei să îmi cunoşti identitatea, dar acest lucru implică şi vizualizarea chipului pe care eu îl afisez ascuns în spatele ziarului. Aici târgul iese din termenii să-i fortandu-mă să fac o acţiune diferită de cea anterioară… dacă vrei să îmi cunoşti identitatea, trebuie să mă convingi că ai încredere în mine, cum eu am avut când am intrat cu tine în discuţie. Asta implică un alt târg aşa că bea din paharul de pe masă.

Mă şocase propunerea lui… dar până la urmă ce putea să se întâmple… era doar apă cu calciu. Am întins mâna şi am băut o gură din apă cu… ceva era diferit … nu eram obişnuit cu gustul ăla de calciu şi pe lângă asta, gâtul îmi luase instantaneu foc. Ce se întâmplă?

Ce se întâmplă? Păi de unde să încep… în primul rând… nicăieri în târgul făcut de noi doi nu se menţiona că trebuie să răspund numai şi doar cu adevărul. Acest lucru îţi răspunde la întrebarea „De ce nu sunt logice răspunsurile?”, fiecare din noi trebuie să îşi vadă interesul într-un târg nu? Eu mi l-am atins făcându-te să pui întrebare după întrebare, simţindu-te indignat şi frustrat de răspunsurile fără noimă. În al doilea rând, în pahar nu era calciu… nu ai specificat ce pahar, chiar dacă tu te-ai uitat la el când ai întrebat, eu nu aveam cum să văd din spatele ziarului, aşa că am dedus un răspuns normal pe care un om îl da, când cineva întreabă de ce se pune calciu în apă. Având în vedere că nu poţi vorbi, am să-ţi răspund iar la întrebarea ta, spunându-ţi că în pahar era o pastilă otrăvitoare, cu aromă pentru şobolani, dar şi câteva picături de ceanură, substanţă care îţi provoacă arderea lentă a gâtului, probabil al laringitelor deja în momentul de faţă. Te întrebi dacă ideea cu anii era adevărată şi dacă ţi-ai irosit anii cu întrebările? Aici te pot calma, spunându-ţi că tu aveai să mori astăzi la ora 11:00 PM. Ce se întâmplă cu anii pierduţi? Păi având în vedere că tu eşti agent de vânzări ar trebui să ştii nu? Lasă-mă să îţi pun eu o întrebare… ce se întâmplă cu datoriile celor care mor? Pentru că nu poţi vorbi, am să răspund tot eu… ajung datoriile urmaşilor, iar dacă aceştia nu au de unde să plătească vine banca le ia averea şi tot ce au, iar mai apoi apari tu ca să le vinzi bunurile, nu-i aşa? Ei bine din câte ştiu ai un băieţel de 12 anişori, nu-i aşa? Să vedem… ai pus 25 de întrebări… o să-i laşi o moştenire grozavă… şi dacă vrei, am să te ajut puţin… ai 37 de ani nu? Nu răspunde, ştiu deja. Păi istoria se repetă… nu? Am dreptate, nu? Ce? Nu te prea înţeleg… nu mai ai limbă? Oh, da aşa e… Păi hai să-ţi spun cum facem… când băiatul tău face 37 de ani… am să-i dau aceeaşi şansă că cea avută de tatăl lui. Splendit nu?

Ziarul căzuse pe podea… Agentul de vânzări ar fi urlat dacă ar fi putut mişca muşchii fetei şi limba… faţă scheletică de sub glugă neagră, îl înspăimânta de-a dreptul.

Da, ştiu… toţi aveţi reacţia asta… nu e nimic personal, dar e meseria mea… bine mă mai şi joc uneori… şi scuză-mă că îţi zic dar tu eşti un om chiar prost. Defapt toţi sunteţi aşa, toţi ajungeţi să va faceţi rău. Va place aşa să va provocaţi rău, atunci când va lăsaţi sentimentele în mâna altora, atunci când porniţi războaie fără rost între voi… Nu ştiţi să folosiţi creierul ăla deloc. Voi specia umană… sunteţi aşa, masochistă şi cel mai rău e că nici nu realizaţi… trist.

Se ridică, bau tot ce mai era în pahar şi îşi lua bricheta cu coasa desenată pe ea. Se uită la ochii lui care începeau să iasă din orbite. Zâmbi.

Ce? Bricheta? Sunt o Moarte modernă. Am şi maşină. E mai simplu să omori aşa.

Făcu o plecăciune şi se îndreptă spre ieşire. În spatele ei, chelneriţele sunau disperate, printre ţipetele oamenilor, la 112. Avea să fie multă mizerie pe acolo. Ieşi pe uşa şi privi oraşul. Iubea noaptea. Îşi aprinse o ţigară şi se uită la imaginea de pe pachet, „Fumatul poate provoca moartea.”.

Să mori tu.

table-newspaper

Poveste de adormit adultii

Posted: Septembrie 12, 2014 in Uncategorized

Afara batea acel vant ce anunta apropierea preastimatei toamne… o simteai in mirosul frunzelor, al ierbii, al vantului. Se auzeau strigatele ciorilor agitate de schimbarea vremii. Zidurile frematau, in timp ce ferestrele fosneau.

Pe acea strada pustie, plina de praful timpuriu, isi tara picioarele ea din nou. Se auzea taisul pe asfaltul gaurit de iarna trecuta. Privea cum noaptea cadea cu repeziciune. Se aseza pe o banca scorojita de ea. Simtea acea durere strapungatoare… ce rupea costele din interior. Mai ciudat e ca nu intelegea dece, nu ar fi trebuit sa simta nimic. Ar fi trebuit sa fie goala. Incerca sa isi ascunda acea durere, dar devenea din ce in ce mai puternica.

Inchise ochii, incerca sa respire ca sa isi usureze durerea.

Doare nu?

Deschise ochii brusc. In staga ei pe banca statea zambind el.

Nu te asteptai sa ma vezi? Nu ma mira. Nu prea am treaa cu tine.

 

Am avut vreodata?

Exact. De ce sa nu avem acum atunci?

Ar fi impropriu. Un fel de incest mai tacut.

Un viol mental? Doare rau,nu?

De ce?

Pentru ca toti o simtim la un moment dat de catre mine. Acum e momentul tau.

 

Un copil statea drept in fata lor la mai putin de 2 metrii distanta. Era copilul plajii. Acel copil inofensiv. Acel copil ce se afla in fiecare din noi. Acel copil pe care il ascundem de multe ori, dar care inevitabil iese la iveala atunci cand , prea speriati de realitate, ne cufundam in lacrimi, rasete sau urlete. Acel copil care are par negru ca taciunele, dar in acelasi timp alb ca zapada., acel copil care are fata lipsita de timp, insa plina de riduri, acel copil care tine un baston in mana stanga si in cealalta un balon rosu.

 

Se pare ca ne inmultim pe minut ce insami eu trec.

 

Voiam sa fiu singura.

De ce? Nu esti mereu? Intreba copilul asezandu-se intre cei doi. Cu ce crezi ca te ajuta? Eu nu cred ca te ajuta. Sunt sigur ca nu te ajuta. Intreba confuz copilul.

 

Se vede ce copil esti.

Sunt mai matur ca tine.

Eu nu indeplinesc conditia imaturitatii sau a maturitatii.

Dar poti fi ce vrei tu cat timp vrei.

I-auzi ce zice copilasul asta. Zice bine. Spuse el zambind.

Sa fiu ce vreau? Si daca nu vreau? Daca nu simt ca mai pot? Daca chiar exista „nu mai pot”, daca nu e vorba de nu vreau.

Uite, inchide ochii si tine-ma de mana. 

Il ascultase si dupa ce inchise ochii se trezi intr-un parc. In fata ei stateau in cerc un grup de copii. Nu mai vazuse niciodata zambete mai largi. Nu mai simtise niciodata acea caldura. Nu-i venea sa creada, se vedea printre ei. Inchise ochii iar. Acum era chiar intre ei. Ii privea indeaproape fara sa scoata vreun cuvant. Parca nu era acolo dar totusi ii auzea ca si cum totul era real. Era un grup minunat. Toti se sustineau intre ei, simteau ce simtea fiecare. Erau aceeasi persoana. Parca fiecare din ei avea ceva din ea. O particica, uniti ar fi facut un intreg. Ea. Erau lipsiti de griji, doar cat stateau in acel cerc. Cat aura fiecaruia o atingea pe a celuilalt. Formau un cerc in care doar zambetul era permis. O lume a lor. Si era minunat.

Ii simti nu?

Atat de puternic.

Sunt suflete de copii.

Observ.



Uite, vezi… intra in discutie din nou el… asupra lor eu n-am putere. Poate ca le pot lua parul, pielea neteda, puterea… poate ca tu le poti lua viata, dar ei tot raman, undeva, cu amintirea. Vor ramane mereu. Pentru ca ei formeaza ceva mai puternic ca noi doi la un loc. Il formeaza pe acest baiat din fata noastra. Copilul fara ani. El se regaseste in fiecare din ei. Va ramane cu mult dupa noi.

 

Dar de ce?

Nu cred ca are legatura cu „de ce?”, mai degraba cu „pentru ca”. Nu e treaba noastra, oricum n-avem ce face. Ei sunt. Si atat. Asta conteaza.

Deschise ochii, erau iar pe banca strazii pustii.

Eu ar cam trebui sa plec, aveti grija de voi.

 

E foarte de treaba domnul acela.

Afirmase copilu fara ani.

E un nenorocit viclean.

Cine e?

Timpul.

Pleca tarsaindu-si bastonul si balonul dupa el. Il privea pe baiat cum se indeparteaza si nu intelegea de ce balonul atingea pamantul… si mai ales de ce era negru. Se gandea la ce vazu-se. Durea mai tare ca inainte. Se prinse cu mainile de burta si piept. Gandurile ii vuiau in cap. Simtea cum ar fi vrut sa fie iar langa ei, sa simta ce ei simteau. Parca nu simtea durerea langa ei. Dar alesese alta cale. Oricum se gandea atat de negativist, n-ar fi avut ce cauta printre gandurile lor pozitive. Pana la ruma ce conta orice lucru realizat de catre om? Tot avea sa moara. Cu ce il ajuta orice ban castigat? Sa traga de timp? In lumea asta? Nu intelegea meritul, mai bine ar fi platit-o pe ea sa vina sa ii scuteasca de viata mizerabila pe care o duceau cu toii, de monotonia asta sumbra si trista. Toti aveau impresia ca aveau cea mai dulce sau cel putin o viata fericita. Nu exista asa ceva. Era o minciuna atat de exagerata ca intelegea de ce oamenii ajungeau sa se urasca intre ei, intelegea cum apareau razboaiele, crimele, tot. Erau facuti sa se urasca intre ei. Durerea devenea insuportabila. Nu intelegea. Hopa, stai. Isi dadu-se seama ca in ganduri tot apareau cuvintele „nu intelegea”. Insemna un singur lucru, ca poate era ceva de inteles, poate avea nevoie de timp, sau de… ajutor. Brusc durerea scadea in intensitate, isi deschise ochii si vazu cum copilul fara ani se opri la vreo suta de metrii distanta. Daca totusi nu ei erau problema? Daca ea era problema, daca mereu fusese ea? Neintelegerea ei, cruzimea ei, ardoarea aia putreda cu care se infesta sufleteste in fiecare secunda. Fara sentimente, fara dorinte, fara nimic. Poate de asta totul i se parea o monotonie trista, pentru ca ea era trista. Poate trebuia sa isi creezea e lumea, sa o modeleze ca pe … ca pe o plastilina in mainile unui copil. In orice caz… avea de invatat, acum intelegea, sau cel putin incerca. Se ridica si se indrepta catre copil. Acesta ii zambi si ii intinse mana. Privi speculativa, dar intr-un final il luase de mana.

 

            Cam asa se indepartau in miez de noapte,

            Cand scumpa Toamna naste mere coapte

            Un copil lipsit de ani, lipsit de soarta

            Tinand de mana o preatrista doamna moarta

            Unul vesel, cu chip grec de tanagra,

            Alta ca deobicei intr-o rochie mult prea neagra

            Unul sprijinindu-se-n baston

            Alta coasa tarsaind-o de beton.

                                 ***

Amandoi mergand pe acel drum plini de gropi, pot sa zic autohton

Insa amandoi parca arzand in departare sub acel, pur rosu …balon.Albert-Lamorisse-Le-ballon-rouge-1956-1a

Sunet de lama

Posted: August 15, 2014 in Uncategorized

Auzeam acel sunet mut al nisipului ce curgea. Parca trisam la atingere. Nu intelegeam ce gandeam. Nu stiam defapt daca gandeam. Priveam spre acea lumina ce venea de la farul din golf. Era intuneric, liniste… nici valurile nu se oboseau sa cante, pescarusii parca hotarasera sa plece toti in vacanta la munte. Stateam intins pe plaja pustie. Cel putin eu asa credeam. Incercam sa opresc galagia asurzitoare din capul meu. De ce doar atunci cand eram singur vizualizam atatea amintiri incadrate intr-un papirus galbejit de Orgoliu? Il cunoscusem… pe Orgoliu. Era un personaj foarte excentric, un introvertit innascut, un assasin platit de mandrie si indemnat de prejudecati. As fi vrut sa imi vand prejudecatile… as fi devenit bogat. Toti am fi devenit astfel. Acest Orgoliu, avea un caracter sublim, un costum destul de classy si niste fite atat de mari ca nu ar fi incaput intr-o pitipoanca de Bamboo.

Totusi nu pot spune ca nu iubeam conversatiile cu el. Il idolatrizam intr-un fel ciudat mie. Eu nu idolatrizam. Nu aveam idoli. De ce sa incerci sa te iei dupa cineva? De ce sa nu fi tu insuti in fiecare clipa a ta? De ce sa pierdem ani ca la final sa cersim clipe? De ce sa ne urcam in trenul asta al monotoniei si sa circulam… unde? As fi vrut sa stiu unde.

Lumea e rea. Ma simt un copil neajutorat cand vad atata rautate in jur. Am nevoie de Orgoliu… el e singurul care in ciuda rolului sau negativ, ma intarea in momentele grele. Bineinteles ca avea putina ardoare si putina aroma de camatar… obisnuieste sa fie si camatar. Fura clipe de sinceritate, clipe si vorbe care ar trebui rostite in afara buclei mintii.

Exista un moment in care consider ca toti ar trebui sa ne oprim, sa spunem stop, sa ramanem sa mirosim mireasma… mireasma privirii. Ochii nu mint. De cate ori am auzit asta. Destin?

Destin.

Oh.. tu..

Nu.

Bine.

Sau?

Ma ametesti.

Sunt 60% alcool de singuratate. Imi place sa te imbat cu ea. Te cam putrezeste. Te face sa iti irosesti timpul cu ganduri anoste.

La cat de putrezit sunt, nu cred ca timpul mai conteaza… nu mai are ce sa putrezeasca.

Corpul.

Nu imi pasa de el.

Dar de mine?

Pleaca.

Plec.

Priveam cum valurile incepusera brusc sa se sparga de malul plajei. Plecase. Voia sa stie ce ma face fericit. Ce ma face fericit? Faptul ca imi duc singur crucea precum melcul isi duce singur cochilia. Faptul ca in mintea mea… da. In mintea mea. Nu, inca nu inteleg ce gandesc. Cu atat mai putin ce scriu. Poate nu trebuie sa inteleg. Eu, sau voi. Poate trebuie doar sa scriu, voi sa cititi. Poate nici nu trebuie sa postez acest articol. Nu stiu inca daca o voi face. Nu prea stiu ce rost are, sau ce ideologie, ce subiect. Nu as stii sa ii aleg cuvintele cheie. Ba da. Unul. Apeirofobie. Cat de rau mi se facea pielea de gaina la gandul ala. Stiam ca am un trup si la fel de bine stiam ca am si un suflet. Inetelegeti ideea. Daca nu.. deja banuiesc ca deschideti dex-ul.

Ma simt atat de ciudat. Nu prea stiu cum sa explic. Parca sunt in acelasi timp obosit peste masura, intr-o stare de euforie, dar in acelasi timp simt cum energia imi curge prin vene. Nu stiu cat de bine este ceea ce fac acum… ca va scriu.

Nu obisnuiesc sa scriu, sa trimit mesaje. Sunt foarte atent la clepsidra. Deja simt cum fiecare eternitate prin care trec intr-o grandoare cinica, se fustreaza si se infurie la vederea lipsei mele de emancipare. As vrea sa fiu ca restul. Sa privesc rasaritul si sa pot spune ca realizez cum alta zi incepe, sau sa privesc apusul si sa inteleg ca alta zi s-a scurs catre noapte. Imi urasc rochia neagra, lama ascutita, privirea crapata, mirosul putred, munca, eternitatea. As vrea sa pot dormi si sa simt ca am facut asta… as vrea ca oboseala, sa aibe efect asupra mea, nici eu nu inteleg ce spun. Mai mult ca sigur sunt aproape de nebunie. Sau poate am fost mereu. De la inceput. Daca as putea macar sa imi amintesc unde am inceput. Nici macar acea notiune nu o am. Realizez ca scriu fara macar sa stiu ce va urma sa scriu in urmatoare porpozitie. Scriu. Scriu si iar scriu. Cantecele nu au muzicalitate pentru mine, imaginile nu au percepere vizuala pentru mine. Nu stiu daca vad in culori sau alb negru. Nu stiu daca aud sau doar stiu. Daca citesc ganduri sau daca sunt spuse cu voce tare. Ce sunt?… oh, da. Sunt printre voi, pandesc la fiecare colt. Sunt peste tot, va urmaresc dintr-o umbra atat de trista ca… da.

 

Domnule?

Un copil nu mai mare de vreo 7 ani ma privea.

Cu mine vorbesti?

Incerc… nu va e frica de intuneric?

Nu, vad ca nici tie.

Ba da… mi-e foarte frica. Dar am vrut sa va ajut.

Cu ce sa ma ajuti?

Sa va fiu prieten. Pareti asa singur.

E atat de evident?

Stiu cum va simtiti. Am un ursulet de plus care obisnuia sa planga. Asa ca i-am cumparat cu mami un alt ursulet panda cu care sa se joace. Nu mai vreau sa treaca nimeni prin asta de atunci.

Si vrei sa fi ursuletul meu?

Nuuuu, eu nu sunt ursulet. Sunt om. Si as vrea sa va fiu prieten, dar nu sunt ca dumneavoastra.

Adica adult?

Nu… nu sunt mort. Clipi de cateva ori alert si pleca cu pasi sprinteni catre strigatul tatalui ce probabil il cauta disperat in bezna.

 

Trimit un mesaj. Nu stiu ce inseamna sau ce nu inseamna. Stiu doar ca trebuie transmis. Scris. Pastrat. Pe acel papirus scris de gandurile pusnice ale celor mai negre colturi ale voastre.

„Un drum si o poteca. Ambele ascunse de privire, dar la lasate in voia auzului. Ambele lipsite de culoare, dar lasate in voia pictorilor. Ambele pline de primejdii dar totusi atat de pure. Singura problema este ca sunt doua. Mereu a fost problema asta. Mereu va fi. Ca mine de fel.”

 

 

Isi ridica coasa din nisipul cenusiu si se tara in apa, pana ce gluga neagra disparu sub valuri. Deasupra un lampion luase foc. Insemna ca dorinta era arzatoare. De-a dreptul arzatoare.download

Scari rulante

Posted: August 13, 2014 in Uncategorized

“Mai tarziu” devenea “prea tarziu”.

Ploua ascutit peste suvitele rebele ce ii ieseau de sub gluga visinie. Incerca sa isi schimbe playlist-ul de pe telefon fara s ail ude prea rau… Arctic Monkeys… deja ploaia devenise placuta.

Se asezase pe scarile de la TNB, locul unde fiecare atingere, fiecare picatura de ploaie ii trezea amintiri, amintiri despre cum obisnuia sa se planga colegilor de liceu despre somnul tulburat de alarma de la ora 6, sau rasetele isterice provocate de plictiseala sau de caldura verii. Amintiri care urmau sa isi gaseasca loc alaturi de el pana si in mormant. Parca le forografiase si isi tatuase acele amintiri pe inima cu fierul incins… pentru ca multe din ele dureau, simtea acea durere care statea sa-i sparga pieptul. Acea durere provocata de minunatul timp. Materia din care suntem toti facuti.

Cu o miscare putin stangace isi scoate pachetul de Lucky Strike din buzunar si isi aprinde foarte atent una bucata cancer in hartie. Se uita la scarile rulante. Astepta… nici el nu stia ce astepta. Isi amintise de o babuta de pe vremea cand el era elev la liceu. Era o doamna in varsta de vreo 101 ani. O auzise cum se lauda in metrou. O vedea tot timpul la intrarea din pasaj. Intr-o zi l-a intrebat pe gardian care e treaba cu ea. Banuia ca e nebuna. Aflase de la gardian ca sotul ei lucrase la construirea metroului sau renovarea lui, nu mai stia exact. Se intamplase un scurtcircuit si murise electrocutat. Femeia il iubea atat de mult ca innebunise de durere. Il asteptase de atunci in fiecare zi sa se intoarca. Daca cineva incerca sa o ia de acolo, ii refuza rastit strigand „ Se va intoarce, stiu eu ca se va intoarce, mi-a promis ca nici timpul nu il va lua de langa mine!” Il napadisera cateva lacrimi. Pana sa mai apuce sa traga un fum de cancer, tigara deja se stinsese. El ce astepta? Percepea timpul intr-un mod foarte ciudat. Stia ca nu organele te distrug, ci timpul. Nu berea iti distrugea ficatul, ci timpul pe care ti l-ai acordat in fata halbei. Se saturase de monotonia ce il cuprindea de glezne. Toti alcatuiau un zid urias care putea depasi pana si Marele Zid Chinezesc. O monotonie de turma atat de galagioasa. Nu suporta replica „m-am plictisit”. Nu concepea, nu isi putea imagina un moment in care sa nu aiba ce sa faca. Privea fiecare om ca pe un calendar, in care isi notau schitele masiniilor proprii ale timpului. Toti aveau asemenea masini ale timpului. Fie pentru trecut si astfel se numeau amintiri, fie pentru viitor si atunci se numeau visuri. Fusese si el odata intr-un calendar, dar nu venise niciodata la timp. Iubea totul, stia ca e atat de dureros sa iubesti orice, pentru ca absolut fiecare lucru pur si menit sa te bucure venea in rate. Bucuria era o rata. Cea mai mare gresala era ca toti credeau ca timpul trece, cand defapt citise undeva ca timpul este taramul si noi treceam prin el. Incepuse sa tremure. Privea din ce in ce mai intens la scarile rulante. Astepta. Era o zi de 13… vara. August. 2054. Isi trecuse mana prin parul alb si ud. Ploaia ii ascundea lacrimile. Atatea amintiri. Isi aducea aminte cum fiecare zi pentru el era o noua poveste. Cum chair daca toti se plnageau de liceu, toti il iubeau extrem de mult. Multi dintre ei disparusera. Erau oricum morti multi. Se schimbasera. Isi pierdusera valorile inocente ale copilariei. Se maturizasera, deci pentru el murisera. Considera ca trebuie sa te maturizezi doar cu creierul si fizicul, nu cu inima. Inima trebuia sa ramana pura ca de copil. Sa ramana vesele, nu sa devina neagra. Sa poata sa strige, sa bata cu putere, sa zambeasca pana si in cele mai crude momente ale batranetii. Sa treaca peste orice munte cu carjele, sa treaca inot marea chair daca ar fi avut carcei la ambele picioare. Pentru ca inima era cea mai puternica. Mereu e cea mai puternica. Nu exista frica, nu exista asa ceva. Frica e la viitor, noi o aducem in mintea noastra. Ar trebui sa gandim doar la prezent. Acum, nu atunci. El din fericire isi pastrase astfel inima, dar la fel ca si cu averea, nu mai e avere daca nu avea cu cine sa o imparta. Era singurul supravietuitor in acea lume. Toti aveau impresia ca daca cresc in varsta, trebuie sa isi innegreasca inima. Incepuse sa tremure de nervi. Nu suporta oamenii care spunea „voi trai”, „voi face”, voia ca toti sa inteleaga ca e important sa traiesti atunci, pentru ca viata de maine e prea tarzie. Daca vom astepta pana suntem pregatiti, nu vom fi niciodata pregatiti.

Privea scarile rulante… urcau… le vedea… le mirosea uscaciunea… doua petale… acele doua petale, iar.06-timpul

Poveste spusa de valuri

Posted: August 8, 2014 in Uncategorized

„Maine pleci in tabara, culca-te mai repede!”

 

Vai, fix de asta nu mai puteam eu.. vai maine plec in tabara. Nici nu prea voiam daca stateam sa ma gandesc. Pana la urma era doar o amarata de tabara, in care trebuia sa mai am si atentie sa fac tot ce spuneau coordonatorii. Puteam sa ma distrez foarte bine si acasa, in Bucuresti. Mare?, ma durea undeva de mare. Puteam oricand sa imi sun cativa priteteni si sa plec cu ei la mare peste noapte. Mai facusem asta de zeci de ori. Dar am zis totusi sa ma culc si sa vad ce se va intampla, chiar daca nu ma asteptam la cine stie ce.

 

V-ati dorit vreodata sa aveti genul ala de prietenie care apare fara sa stiti cum, cand, sau de ce? Care apare atat de brusc ca va lasa uimiti si pe voi, care nu trebuie sa fie la fel de veche ca Biblia sau la fel de rezistenta ca tigaia Dry Cooker. Sunt mai mult ca sigur ca toti v-ati dorit asta. Daca nu ati facut-o pana acum, dupa ce veti trece cu privirea peste ce astern eu aici, va garantez ca o sa va doriti. Eu inca stau si ma gandesc cum s-a intamplat. De multe ori mi-am zis in gand ca marea e de vina. Poate briza, adica tot ea iti afecteaza somnul, transformandu-l intr-unul mai adanc si mai linistit. Aparent cred ca la fel face si cu prietenia. Multi nu o sa ma credeti. Dar in mai putin de 7 zile am facut ceva de care sunt atat de mandru, ca am sa ma laud cu asta si nepotilor mei. Am reusit sa creez o familie din oameni care nu aveau nimic in comun si dintre care multi nu le adresasera o vorba celorlalti inainte.

 

Sunt o persoana foarte prietenoasa de felul meu, dar credeti-ma ca aceasta tabara m-a facut sa imi ridic standardele. Sa privesc mai in profunzimea sufletelor celor din jurul meu. Sa le inteleg povestea fara a avea nevoie de glasul lor. Sa le ascult privirea, sa le ascult gandurile, sa le simt glasul. Nu mi-am dat seama cand, sau cum s-a intamplat. Stiu doar ca mi-am dat seama cand deja se intamplase, dupa cateva aspecte:

  • in fiecare dimineata, cand ieseam in curte la restul grupului, strigau toti cu o bucurie uriasa „buna dimineata”, amuzant este ca poate cu riscul de a parea foarte sentimental, acea bucurie si acea stralucire din ochii fiecaruia, ma linistea mai adanc decat somnul pe care tocmai il avusesem. Ma simteam, in familie. Fiecare avea grija celuilalt, nimeni nu ramanea singur mai mult de 5 minute ca imediat aparea cineva din grup care il intreba ce are si nuuuu, nu scapai cu „sunt bine”, tragea de tine cum trage cainele carnea de pe os. Pana nu spuneai ce aveai, gresesc… pana nu zambeai, pentru ca asta conta in adevaratul sens, nu te lasa sa respiri. Bine, ca dupa te imbratisa atat de tare ca tot nu puteai respira, asta e partea a doua.
  • faptul ca nu exista punga de chipsuri, pachet de tigari, sticla de cola, care sa nu fie impartita cu toti. Parca banii fiecaruia din noi erau ai tuturor. Nu trebuia sa ceri ceva, pentru ca primeai fara sa intrebi. Ba chiar se ridicau fiecare si faceau rondul pe la fiecare cu punga sau sticla in mana.

In orice caz, daca ar fi sa va rezum tabara noastra, ati crede ca era tabara cu copii de la spitalul 9. Dar cum nu ma pot abtine… imaginati-va oameni care danseaza dansul ploii la miezul noptii, sau fete care isi dau numarul de telefon unui copac pe nume Bob, sau nelipsitele jocuri de Mafia in care nu conta ca aveai cel mai bun argument ca nu esti tu Killer, daca li se punea pata pe tine, ala erai. Imaginati-va daca puteti zambetele largi de pe chipuriile fiecaruia cand fiecare isi spunea povestioare din viata lui. Imaginati-va tipetele noastre cand am gasit viermi din mare in costumele de baie, sau foame noastra cand la cantina singurul lucru comestibil era painea, sarea, pieperul si apa.

Sincer chiar ii consider pe toti prieteni dintr-un singur mare motiv, sunt eu insumi in preajma lor. Asta e tot ce conteaza intr-o prietenie, daca nu poti sa te arati asa cum esti tu in fata unor prieteni, inseamna automat ca a aparut neincrederea, in acel moment, acea prietenie a luat sfarsit. Stiti, exista un stadiu in prietenie, care daca este atins, prietenia este de succes. Este acel moment cand nu mai este nevoie sa vorbesti spre a te intelege, sau sa te sfatuiesti pentru a actiona la comun. Noi am realizat asta. Din punctul meu de vedere am realizat tot ce putea fi realizat.

„Ce faci tataie?”

„Bine tataie, uite scriam.”

„Ce scrii? Poti sa scrii pe laptup?”

„Da tataie, pot scrie si scriu despre un suflet in mai multe trupuri.”

„In mai multe trupuri?”

„Da, scriu despre prietenie.”

„Asculta la mine tataie, prietenii nu sunt multi, dar sunt nenumarati, eu ma duc sa ma culc, sunt obosit. Noapte buna.”

„ Noapte buna tataie.”

 

Noapte buna, da tataie, ai dreptate, nu ii gasesti usor, dar cand ii gasesti, stii ca imparti totul cu ei, chair si viata ta, le dai o parte din viata. Nu stiu ce inseamna aia prietenie, stiu ce inseamna aia familie. Stiu ca toti cei din tabara vor vedea ce am scris si poate unii se vor emotiona, o singura chestie, nu inchideti ochii daca va e dor, o sa va fie si mai dor. A fost o tabara excelenta, am simtit ca am avut un rost, Tabara pentru copii merituosi si activi? Cred ca toti am invatat defapt ce trebuia sa ne invete o tabara. Care e dovada? Ne e dor. Si ce mai dor.     10526002_333064100186873_7480323457231396555_n

Azi „Haterim”

Posted: Iulie 9, 2014 in Uncategorized

 

Azi e ziua cand am de gand sa “hateresc”. Pur si simplu am avut o zi in care frustrarile oferite de cei din jur au fost molipsitoare de-a dreptul. Daca stau sa ma gandesc bine, incep chiar cu mine… e seara nu zi… praf sunt.

Nu am un lucru anume pe care vreau sa ma axez, sunt mai multe, care la prima vedere par minore dar daca stai sa le discuti putin, observi ca nu sunt asa „minore”.

Hai sa dau un prim exemplu… nu vi s-a intamplat niciodata sa mergeti intr-un pub sau cafenea alaturi de prieteni si sa va treziti cum niciunul nu scoate o vorba, dar in schimb stau pe telefoane? Adica nu am nici o problema cu telefoanele pentru ca si eu sunt un asa zis dependent de ele, dar credeti-ma, as prefera oricand o plimbare in parc cu prietenii mei in schimbul Facebook-ului. Vreti sa stati pe telefoane? Ok, nici o problema, dar nu va mai sunati cu pretextul:”Omule, hai sa iesim la un suc sa vorbim.”… macar fiti cinstiti cu voi si spuneti clar ce vreti: „Omule, hai sa iesim sa beau un suc cat stau pe telefon, ca ma doare fundul de la canapeaua mea.”. Nu zic ca toti fac asa, sunt sigur ca unii sunt mai cu bun simt si isi dau mesaje intre ei cat stau la suc pe terasa.. pentru ca au obraz… ok si Iphone. Suntem in era check-in-urilor, am inteles asta. Toti vrem sa aratam celor din lista noastra de prieteni unde, cu cine si cand suntem. Sa zicem ca asta  accept, dar mi se par foarte amuzanti cei care isi dau si like la check-in-ul in care au fost taggati. Nu prea vad rostul in asta. Serios, adica ajungi acasa si esti: „Hei uite unde am fost azi, uitasem pe drum spre casa, hai sa dau like.”. In ritmul asta am putea ajuta batranii care sufera de Alzheimer.

V-am spus vreodata cat urasc RATB-urile? Sunt sigur ca deja multi dintre voi stiti la ce o sa ma refer. Daca ar fi sa va ofer niste cuvinte cheie… pai: batrani, transpiratie, aer conditionat si foaie pe care scrie „aerul conditionat nu merge”, navastuici, manele, seminte, maiou Dolce&Nike si nu va mint cu asta. De dimineata stateam si eu linistit in tramvaiul 1 pe cele trei scaune din fata tramvaiului. Nu intelegeti gresit, am 65 de kile, ocupam doar un scaun. La o statie random, urca o femeie in varsta de vreo 60 de ani, vopsita tacticos de prost intr-un roscat de semnalizat avioane pe Baneasa, se uita la mine si tipa: „Nesimtitule!”, eu bineinteles speriat de reactia femeii cu dinti prea galbeni pentru varsta ei, o intreb destul de politicos: „Am facut ceva?” si ea imi raspunde si mai iritata „Nu vezi ca sunt batrana? Ridica-te de pe scaun!”. Ma ce pot spune? M-am ridicat de frica sa nu ma loveasca cu morcovii din plasa si m-am uitat atent sa vad daca era vreo guma lipita pe celelalte doua scaune.. dar erau curate si cum spuneam mai devreme…LIBERE. I-am lasat babei scaunele sa se intinda si pe ele daca vrea, sa nu sufere de romatism daca sta cu picioarele pe podea. Oricum nu as fi vrut sa mai stau langa ea… poate se rastea la mine ca respir aerul ei.. Tot din categoria asta se mai numara intamplarea clasica: Ghiozdanul. Momentul cand te urci in autobuz cu ghiozdanul relativ gol si la urmatoarea se urca un tip care are 7 mese pe zi, 6 pe noapte si gustari la Mc intre ele. Astfel cele 160 de kilograme se intorc, deranjand 3 presoane, cu fata catre tine si iti spune : „Nu vezi ca n-avem loc  de ghiozdanul tau?” si tu nu poti raspunde decat „Da, ghiozdanul meu e problema…”.dj7392

Nu vreau sa mai vorbesc de specimenele care considera ca parul de la subrat poate fi la fel de sexy ca cel facial si ca deodorantul l-ar strica cum strica fixativul parul capilar, sau acei „haules-baules” care transforma „ascult” in „ascultati”, pentru ca? Pentru ca Romania. Pentru ca „manelele la putere” si pentru ca „iei bacul nu iei bacul, semintele acelasi gust are.”.

Am tot urmarit stirile in ultimul timp, ma mai uit si la politica cand se uita ai mei. Chiar venind vorba de politica, am auzit azi o intrebare interesanta de la o prietena: „Sunt prinsi multi ca fura bani… dar banii?” Nu serios, unde sunt banii? Toti vorbesc: „L-am prins pe Basescu Mircea, dar nu va zicem de banii pe care i-a furat, aia raman la noi.”

Anyway, nu politica ma intereseaza foarte mult,mai ales ca in politica prostia nu e un handicap, ar fi mult prea multa ipocrizie de ironizat si deja se ocupa de asta Mircea Badea.

prietene-esti-prost

 

 

 

 

Voi nu v-ati saturat de glumele cu Babenco? Deja sunt expirate rau. Si unele sunt atat de inteligente ca imi provoaca cancer. Seara trecuta dupa macelul Braziliei: „Babenco si Brazilia!” Sa ma astept ca peste 20 de ani copiii mei sa spuna: „Hai sa mergem la film la Transformers 10, am auzit ca e si in varianta BabencoD”… Seriously.

Nu va mai luati de oameni ca asculta melodii foarte vechi…” Aaa, e veche frate!”

2209260… si bunicii vostrii sunt vechi si inca ii ascultati cand vorbesc. Plus ca eu unul prefer melodiile, cartile, filmele sau desenele vechi si sunt sigur ca multi dintre voi vor fi deacord cu mine macar la una din cele patru enumarate.

Am o intrebare… din ce stiu eu, oamenii duc alimente cum ar fi paine, biscuiti,coliva, jeleuri, bomboane la biserica, sa fie sfintite si dupa impartite la toti cei din biserica. Am vrut sa ma asigur ca nu sunt idiot si l-am intrebat pe un prieten al carui tata e preot si mi-a spus ca acesta e rolul. Atunci imi explicati si mie de ce toate batranele isi strang repede ce au adus si pleaca fuga acasa dupa slujba? Sunt si exceptii printre cele cumsecade care iti ofera din ce au adus pentru pomenire, dar sunt foarte putine cazuri.

 

 

M-am tot gandit cum ar putea totusi sa ajute prostia la bunul mers al societatii… poate daca ar deveni impozabila? Nu ma astept ca cei care intra in categoria despre care am spus ca trebuie impozitata, sa inteleaga la ce ma refer, prostul nu are acces la ironie… se opreste la insulta. Sincer, ar fi de folos sa folosim veninul prostilor in medicina, deja cel de cobra e rudimentar.

Chiar ma astept la injurii aduse pe chat sau in comentarii, mereu cei care spun o prostie sunt tolerati iar cei care spun un adevar sunt urati de cei din jur. Pai cred ca ajunge pentru asta seara… in orice caz, astept alte idei de „haterit” in comentarii aici sau pe https://www.facebook.com/street18?ref=hl. Hai, liberi la „hatereala”.

Avant prin suflete

Posted: Mai 31, 2014 in Uncategorized

“Generatiile de azi, sunt minunate, prin imperfectiuniile lor, ma incanta sa ii privesc. Si pana la urma ce daca sunt tampiti? Daca nu esti tampit la varsta de 16, 17 ,18, sau 25 de ani, atunci cand mama masii mai ai de gand sa fi tampit? La 45 de ani insurat si cu trei copii? Consider ca asa e cel mai bine sa fi la varsta adolescentei. Sa nu ai nici un Dumnezeu. Sa crezi doar in tine. Sa faci ce crezi tu si sa privesti mereu inainte fara nici un regret.”

Eram la BookFest… ascultam ce imi spunea Florin Chilian… sigur il stiti, cel care canta melodia “Zece”. Avea o perspectiva foarte deosebita, nonconformista, diferita din orice punct de vedere al celor apropiati de varsta lui. Isi tinea pachetul de Parliament Aqua Blue scurt pe masa vopsita cu mult prea mult timp in urma intr-un verde pal. Cei care se ocupasera de vopsirea mesei renuntasera la ideea de a o rasfata si cu putin lac pentru protejarea ei. Se putea observa asta prin crapaturile acelui verde. Langa el sedea o tipa draguta care spusese mai devreme ca era anul trei la facultatea de litere. Avea parul scurt si niste ochi de un albastru intens care ofereau o oarecare raceala in contradictie cu caldura oferita de zambetul larg pe care il afisa. Venisem cu inca trei fete, prietene din liceu cuc are colaboram la revista liceului. Erau toate mai mici cu un an sau doi decat mine. Daca stau sa ma gandesc una cu 3 ani, alta cu 2 si cea din urma doar cu unul. Doua dintre ele erau si ele reporterite la revista pentru care venisem sa lucrez. Cea de-a treia era o fata de clasa a noua care insa dadea impresia ca era cea mai matura. Avea un longboard la fel de lung ca parul ei. Imi spusese ca nu se mai tunsese din clasa intaia. Ea fusese trimisa sa invete, sa faca tot ce ziceam eu si sa urmareasca cu atentie. Sa fure meserie mai exact. Nu intelesesem de ce profesoara ii zisese sa fie atenta la mine. De ce sa invete de la mine? O considera incapabila? Eu imi dadeam seama dupa modul ager cu care isi misca ochii ca nu era asa. Era chiar foarte inteligenta. Putea sa se descurce foarte bine si fara sa ma priveasca pe mine inainte. Brusc am realizat ca toata lumea tacea si ca asteptau sa pun inca o intrebare la care Florin sa raspunda cu nonconventionalismul sau tipic. M-am gandit la o intrebare care sa ii ofere un subiect lung de discutat. Voiam timp sa gandesc.. pur si simplu voiam ca in momentul ala sa pot sa ma inchid in mine si sa ma gandesc.

-Ti-ai iubi tara daca aceasta nu te-ar iubi?

-Pai, daca ar veni vorba de..

Incepuse iar sa vorbeasca… era bine.. inca cateva minute singur in mine. Cu doua ore in urma se sinucisese un vechi prieten. Cauza de data aceasta era una interesanta. Majoritatea  sinuciderilor aveau la baza moduri banale de a fi infaptuite. Tipul acesta isi sparsese un termometru vechi si dupa ce isi umpluse seringa cu mercurul ce se scurgea din acesta, se injecta intr-una din venele ce ii strabateau gatul. Murise in cateva minute. Nu lasase nici un bilet in urma. Parca nu voia sa se stie dece… parca voia ca toti sa se intrebe de ce. Ar fi fost inutil. Toti stiau ca avea tot ce ii trebuia. Ai lui se intelgeau, avea bani cu nemiluita, avea iubita de mai mult de doi ani, nu fuma si nu avea probleme cu bautura sau drogurile. Nici la scoala nu statea asa rau. Si totusi se sinucisese. De ce? Nu stiam nici macar daca ma afecta foarte mult ca aflasem asta abia atunci cand stateam la masa gata sa pun intrebari… primisem mesaj de la un alt prieten din anturaj. Ce mai conta… oricum era mort. Nu e ca si cand daca as fi fost suparat s-ar fi intors. Oarecum imi era dor de el. Asta si pentru ca ma certasem cu el acum trei saptamani… abia se intorsese din Elvetia. Era student acolo in anul doi. Imi promisese ca sta toata vara aici cu noi, vechii lui prieteni. Insa intr-o seara ne-am certat pe un motiv stupid. Imi spunea ca m-am schimbat. Ca aparusera alte lucruri in viata mea care ma schimbasera. Ca nu mai eram prietenul pe care il lasase in Bucuresti acum doi ani cand plecase.

Nu suport asta, sa iti spuna cineva ca te-ai schimbat… sa iti spuna ca nu mai esti la fel, uneori sa isi permita sa iti spuna asta chiar si atunci cand nici macar nu te-au cunoscut vreodata bine… si nuc red ca cineva paote cunoaste pe altcineva indeajuns de bine. Daca l-ar cunoaste asa bine, nu i-ar mai zice ca s-a schimbat, pentru ca s-ar astepta la acea schimbare. Sa-I zici cuiva ca s-a schimbat e ca si cand i-ai spune ca nu te-a mai interesat de el in ultima perioada si ca brusc ai uitat unele lucruri ce il caracterizeaza, iar acum ai impresia ca sunt noi. Poate exagerez, dar asa tin eu sa cred… poate mai degraba sa existe cazuri in care sa se refere prin schimbare ca nu voiau ca acea persoana sa se comporte asa si prefera sa spuna ca s-a schimbat decat sa spuna “Stii nu vreau sa faci asta!”. Da poate suna putin cam dur, dar asa e pana la urma asa e. Sau mai e aceea schimbare de care vorbesc unii. “Vai m-am schimbat dupa acel incident.” Nu nu te-ai schimbat, ce zici de asta? Pur si simplu, ti-ai lasat la ivealao alta parte din tine care era acolo de mult doar ca nu voiai sa o folosesti. Toti suntem si cruzi si egoisti si vulnerabili si drepti si puternici si maturi si imaturi si altruisti. Suntem toate la un loc in acelasi trup si minte. Doar pentru ca nu ne dam seama asta la timp nu inseamna ca ne schimba atunci cand o facem . Tu esti tu, noi suntem noi, eu sunt eu. Nu spun acum ca trebuie sa ma ascultati. Pur si simplu nu va mai mirati cand o persoana pe care nu o credeati capabila de un anume lucru il face poate si fara cel mai mic motiv. Mintea umana este mult prea mare ca noi sa o intelegem. Multi oameni pot avea un anume sentiment mult timp, sa dam ca exemplu dragostea… deja e cel mai frecvent caz in zilele noastre… poti fi super indragostit de un lucru sau o persoana sa ti-l doresti din tot sufletul, ca o jucarie nou aparuta in magazin pe care tu ca bebelus ti-o doresti enorm de mult, ca peste o saptamana de jucat cu ea sa o abandonezi in coltul uitarii. Cam la fel e si cu dragostea… te atasezi super mult de o persoana, si brusc iti dispare fara nici un motiv flacara aceea din ochi. Si te intrebi de ce? Si incerci sa iti raspunzi singur la intrebare… dar nu poti. Pur si simplu scanteia aceea care mentinea flacara aprinsa a renuntat sa mai munceasca, ori asta ori s-a termiant piatra brichetei pe care o ti in suflet. Problema e ca aceasta piatra nu o poti cumpara de la magazinele Kent sau Mallboro pe care le gasesti in mall-uri langa brichetele Zippo. Aceasta piatra trebuie sa ti-o fabrici singur, sa o cauti sa ii afli reteta si abia dupa sa o asezi in locul ei, chair si atunci exista riscul ca tu in perioada petrecuta pentru a reface acea piatra ce creeaza scanteia, sa te razgandesti si sa vrei sa o folosesti pentru altceva… poate iti dai seama ca nu vrei sa o irosesti ina celasi fel, sau paote vrei, pentru ca esti un incapatanat afurisit. Daca mai esti si taur, aia e tata! O sa te intreci cu incapatanarea.  Oamenii sunt amuzanti, prezinta o flacara intensa pentru un lucru si ai impresia ca acea flacara nu se va stinge niciodata, iar apoi… cineva sufla in ea si se stinge la fel de usor ca un chibrit. Cred ca ati prins ideea… in orice caz… daca nu ai pentru ce lupta, sau daca renunti sa mai lupti… risti sa ajungi prizonierul tuturor. Asa ca rupe-te de realitate… e viata ta… fa cum a zis Chilian “gandeste tampit”.n